Dintre toate cartierele construite în perioada comunistă în București sau în țară, nici unul nu se poate compara cu Cățelu. Între anii 1955-1959, aproape de Baba Novac, puterea populară dispune realizarea unui grup de locuințe parter, P+1 și, ulterior, P+3, majoritatea prevăzute cu o singură cameră mică, modestă, un ansamblu înconjurat de curți interioare cu oaze de verdeață, cu alei, grădini și locuri de joacă pentru copii sau de taifas pentru muncitori. Experimentul Cățelu, un exemplu de conviețuire comună, intimă, aproape rurală, într-un mare oraș.
Proiectul de interpretare a arhitecturii tradiționale a fost conceput de arhitectul și profesorul Tiberiu Niga, renumit pentru clădirile sale de mare valoare construite în Bucureștiul interbelic. Trecut, prezent și viitor în Cățelu, povestea unui cartier unic și atipic, mai jos, interviu cu istoricul Răzvan Voinea.
În anii ’50, Sfatul Popular al Capitalei îi încredințează arhitectului Tiberiu Niga construirea unui cartier ridicat rapid și cu costuri reduse
I-au spus “Cățelu” nu din atașament pentru cel mai bun prieten al omului, ci pentru că așa se numea înainte Șoseaua Câmpia Libertății care ducea spre satul Cățelu. Și astăzi, numele străzilor din Cățelu poartă amprenta epocii în care au fost trasate: Întrecerii, Năzuinței, Prieteniei sau Cutezătorilor. Cățelu, un cartier cu case cu un singur etaj, cu camere mici și prispe lungi, comune, cu alei pietonale și pasaje cu arcade, un ansamblu de locuințe minimale construit pe repede înainte pentru cei fără adăpost. După marele cutremur din 1940, cedarea Basarabiei și venirea refugiaților la București, după bombardamentele din 1944 și cel de-al doilea război mondial, capitala resimțea o acută criză de locuințe. În anii ’50, Sfatul Popular al Capitalei îi încredințează arhitectului Tiberiu Niga găsirea unor soluții pentru construirea unui cartier, care să fie ridicat repede și cu costuri reduse. Propunerile colectivului de arhitecți condus de arh. Tiberiu Niga urmăreau rezolvarea problemei locuinței unifamiliale de masă prin obținerea maximului de confort și economie.
Iată cum prezenta arh. Tiberiu Niga proiectul “Un cartier de locuințe minimale în București, loturile 3 și 4, Șoseaua Mihai Bravu”, realizat împreună cu Arh. I. Antonescu, arh. S. Bercovici, arh. A. Dâmboianu, arh. M. Dâmboianu, arh. I. Florea, arh. R. Shelman, arh. N. Stoicescu. Prezentarea a fost publicată în anul 1957, în Revista Arhitectura.
„Scopul principal urmărit a fost să se demonstreze prin proiecte și calcule că investițiile plănuite de Sfatul Popular al Capitalei pentru lucrări provizorii ar putea fi dirijate, cu rezultate mai bune, spre lucrări definitive”
Arh. Tiberiu Niga: „În dorința de a ameliora situația spațiului locativ din București, Comitetul executiv al Sfatului Popular al Capitalei a inițiat, la începutul anului 1955, și realizarea unor locuințe provizorii în baracamente. În această situație, atelierul Est din Institutul Proiect – București a propus o altă rezolvare a locuinței minimale, care urmarea să soluționeze acest aspect al locuinței prin construcții definitive, cu o execuție simplă, realizabile aproape cu același efort, materiale și utilaj ca și cele prevăzute pentru bacaramente provizorii, dar care prin asteptul lor exterior și prin confort să se încadreze în viziunea și prevederile Schiței generale de sistematizare a Capitalei.
Arh. Tiberiu Niga: Scopul principal urmărit de noi a fost să se demonstreze prin proiecte și calcule că investițiile plănuite de Sfatul Popular al Capitalei pentru lucrări provizorii ar putea fi dirijate, cu rezultate mai bune, spre lucrări definitive, care să contribuie la dotarea și înfrumusețarea Capitalei (…). Propunerea Institutului Proiect – București, concretizată într-un studiu de amplasament în cadrul raionului Tudor Vladimirescu cu șase amplasamente pentru cca. 6000 de apartamente și schițe preliminare pentru mai multe tipuri de blocuri cu două niveluri, axate pe rezolvarea în diferite feluri a locuinței minimale, a fost aprobată de arhitectul șef al Bucureștiului și ulterior de Comitetul executiv al Sfatului popular al Capitalei, care a dispus imediata începere a lucrărilor de execuție pe amplasamentul nr. 5, considerat cel mai indicat pentru prima etapă.
„Suprafețele de teren au fost rezervate pentru locuri de joc pentru copii, amenajări gospodărești și spații libere plantate”
Arh. Tiberiu Niga: Spațiul de 18 m dintre alinierile construcțiilor a fost gândit să se realizeze pe un fond de gazon cu o alee centrală carosabilă asfaltată, de 3,5 m lărgime, cu lărgiri pentru staționare, cu trotuare cu dale de beton și cu grupuri de plantații de toate mărimile, într-o compoziție liberă, nealiniată. Suprafețele de teren dintre alinierile de fund ale construcțiilor au fost rezervate pentru locuri de joc pentru copii, amenajări gospodărești și spații libere plantate, prevăzute, ca și grădinile de fațadă, cu bănci și corpuri de iluminat.
Proiectul semnat de arh. Tiberiu Niga prevedea realizarea de apartamente unifamiliale, cu suprafață construită minimală, în marea lor majoritate, ele fiind compuse dintr-o singură camera de locuit cu dependințe (bucătărie, duș și cămară), o singură încăpere răcoroasă vara și ușor de încălzit iarna.
Despe cartierul Cățelu, Florin Biciușcă, arhitect și profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, a scris o foarte frumoasă carte, “Experimentul Cățelu”, Editura Paideia, 2007. Găsiți acolo o analiză a lotizarii Cățelu, dar și o poveste despre locuire, văzută din unghiul subiectiv al arhitectului care a copilărit în cartierul Cățelu.
„Gruparea de locuințe colective era gândită ca o locuire post-calamitate (calamitatea fiind, în acest caz, războiul)”
“Un exemplu de arhitectură bună se găsește în București, între o stradă numită “Stejarului” (dacă s-o mai fi chemând așa) și șoseaua Cățelu. Este o grupare de locuințe colective, ridicate în anii 1956-’57 și care i-a adăpostit pe mulți dintre cei alungați de război de prin toate colțurile țării și, mai ales, din Basarabia. Era gândită ca o locuire post-calamitate (calamitatea fiind, în acest caz, războiul). Era o locuire de tranziție și nu containere cu termen de valabilitate prestabilit, care urmau să fie abandonate imediat după reglarea situației”, Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu, Editura Paideia, 2007.
„Prispele nu doar legau locuința de curte, ci erau spații destinate socializării, legând și oamenii”
“Ansamblul era compus dintr-o serie de module strânse în jurul unor curți interioare. Modulele, cu parter și un etaj, cuprindeau garsoniere și apartamente cu două camere, ce erau înșirate de-a lungul unor prispe întinse dintr-un capăt în celălalt al clădirii. Prispele, orientate spre curțile interioare, facilitau accesul în locuințe, dar aveau un rol foarte important în viața celor de aici; ele nu doar legau locuința de curte, ci erau spații destinate socializării, legând și oamenii”, Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu, Editura Paideia, 2007.
„Spațiile publice, semipublice, semiprivate și private sunt exemplar susținute de o salbă de spații, făcând ca ansamblul de locuințe să-și merite numele de locuire”
“Foarte valoroasă este și manieră de compunere a ansamblului. Nu este vorba de o versiune originală de dispunere a spațiilor, ci de reiterarea tipului tradițional de organizare în care trecerea dinspre spațiul public spre cel privat se face printr-o succesiune de praguri de intimizare, spațiile pierzându-și ușor-ușor caracterul public și câștigând intimitate. Așa se întâmplă și aici. Din străzile ce bordează gruparea de locuințe se deschid alei, se trece printr-o suită de ganguri, se poposește în curțile interioare și apoi, străbătând prispele lungi, se pătrunde în apartamente. Spațiile publice, semipublice, semiprivate și private sunt exemplar susținute de această salbă de spații, făcând ca ansamblul de locuințe să-și merite numele de locuire”, Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu, Editura Paideia, 2007.
„Viața oamenilor gravita în jurul acestei prispe”
“Ideea de excepție a acestui ansamblu, găselnița genială, era acea prispă. Suficient de lată pentru a nu fi un simplu culoar funcțional, prispa nu avea doar un rol de spațiu intermediar, un tampon între înăuntru și afară, ci era coagulantul comunității. Viața oamenilor gravita în jurul acestei prispe. Pe lângă tinerele soții, pe care mentalitatea familiei și copiii mici care le țineau acasă (în ciuda activiștilor politici de a contribui și ele activ la propășirea patriei), roiau bunicile și femeile cu o mai mare experiență de viață, pregătite oricând să ofere un sfat înțelept”, Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu, Editura Paideia, 2007.
„După 1944, comuniștii erau total nepregătiți și nu aveau o imagine clară despre ceea ce ei numeau “noul oraș socialist”
Istoria cartierului Cățelu a fost cercetată și de istoricul Răzvan Voinea care lucrează, în prezent, la o istorie a locuirii din perioada 1944-1958, în București și la colecția “Cartiere bucureștene”, pe care o coordonează în cadrul Editurii Studio Zona.
B365.ro: Răzvan Voinea, ce a fost experimentul Cățelu? De ce s-a numit așa? Sună destul de clinic.
Răzvan Voinea, istoric: Sună astfel pentru că este o exagerare. Nu a fost un experiment, așa a apărut denumirea în literatura științifică de după 1990. În anii ’50 au existat însă foarte multe „experimente” legate de arhitectură și urbanism. După 1944, de fapt comuniștii erau total nepregătiți și nu aveau o imagine clară despre ceea ce ei numeau “noul oraș socialist”. Tocmai de aceea, au experimentat foarte mult în ceea ce privește organizarea vieții urbane, au împrumutat de la sovietici ideea cvartalelor de locuințe, sunt multe proiecte diferite începute în anii ’50 în care cu greu găsim o regulă. Aceștia au proiectat și executat blocuri de apartamente în cvartale, în stil socialist realist, blocurile din Ferentari, care continuau o linie a funcționalismului de la sfârșitul anilor ’30, blocurile muncitorești din Grivița și Pieptănari, blocurile pentru ITB de la capătul șoselei Giurgiului, locuințele de zidărie de pe șoseaua Mihai Bravu, nr. 227, cartier apropiat geografic de Cățelu, dar diferit ca proiect. Este cel despre care arh. Tiberiu Niga, în articolul din Arhitectura, menționa că a început la inițiativa Sfatului Popular și consta în baracamente provizorii. Anii ’50 reprezintă o perioadă foarte experimentală pentru arhitectura socialistă, bazată, de fapt, pe neclaritățile ideologice ale “orașului socialist”.
„Bucureștenilor le place să creadă că au tot felul de mituri fondatoare”
B365.ro: Este adevărată informația care spune că regimul comunist a construit cartierul Cățelu special pentru refugiații basarabeni?
Răzvan Voinea, istoric: Este un mit. Bucureștenilor le place să creadă că au tot felul de mituri fondatoare. Despre parcelarea Fabrica de Chibrituri spun că a fost construită de suedezi, deși a fost executată de Societatea pentru Locuințe Ieftine. Despre parcelarea din Drumul Sării spun că a construită de ruși, deși a fost ridicată tot de Societatea pentru Locuințe Ieftine, pentru Ministerul de Război. Similar este cazul parcelării Grant (despre care locuitorii menționează că a fost construită de nemți) sau a caselor de pe strada Lânăriei (construite de Primărie), despre care locuitorii își amintesc că erau construite de americani. S-au mutat 600 de familii în Cățelu și este posibil să fi fost și locuitori basarabeni acolo. Valul de refugiați basarabeni a ajuns în București în anul 1940, la cedarea Basarabiei, și a continuat până în ’44, ’45, oamenii fugind de Armata Roșie, dar nu cred că s-a construit un cartier în anul 1955 pentru refugiații din 1940 sau 1944. Locuințele au fost construite de Primărie, de Sfatul Popular, iar în Cățelu s-au mutat, în special, muncitori din raioanele Tudor Vladimirescu și 23 August.
„Arhitecții păstrează forma națională a arhitecturii rurale, vernaculare, însă adaugă și această parte de urban muncitoresc”
B365.ro: Cățelu este un cartier muncitoresc, dar are această particularitate: locuințele au prispe.
Răzvan Voinea, istoric: Prispele reprezintă influența vernacularului, amprenta arhitectului Tiberiu Niga. Conform teoriilor din acea vremea, noua arhitectură din orașul stalinist socialist trebuia să fie națională în formă și socialistă în conținut. Arhitecții erau îndrumați să experimenteze pe baza acestor forme și, practic, ei păstrează forma națională a arhitecturii rurale, vernaculare, însă adaugă și această parte de urban muncitoresc, bazată pe producția de blocuri din elemente prefabricate și pe distribuirea de locuințe muncitorilor, nu claselor înstărite, așa cum considerau comuniștii că fusese înainte de 1945. Așa apar cartiere pentru muncitori în anii ’50, dar care păstrează un regim de înălțime redus. Sunt clădiri cu parter și etaj, ulterior s-au construit și unele de două și trei etaje.
„Era nevoie de o soluție radicală de a construi, cât mai rapid, locuințe provizorii”
B365.ro: Ați fost la Cățelu? Apartamentele sunt foarte mici, holul are și funcțiunea de bucătărie, baie și cămară, cum spune și arh. Tiberiu Niga.
Răzvan Voinea, istoric: Am intrat în mai multe astfel de apartamente și da, sunt foarte mici, cred că au cel mult 32 de mp. Trebuie să înțelegem însă contextul în care apar aceste locuințe cu o suprafață atât de redusă. Să nu uităm că în anii ’50 era o criză serioasă de locuințe. După ’44 până în ’54-’55 nu s-a construit aproape nimic în București, sunt cel mult o mie de locuințe construite. Era o perioadă în care se vedeau efectele marelui cutremur din 1940, ale bombardamentelor din 1944, plus cerințele Armatei Roșii care rechiziționa toate locurile de cazare din București. Era nevoie de o soluție radicală de a construi, cât mai rapid, locuințe provizorii. De aceea începe proiectul din Mihai Bravu 227 pentru locuințe provizorii, care trebuiau ulterior demolate; ele fuseseră realizate, tot așa, la dimensiuni foarte mici. Era nevoie de a caza cât mai mulți oameni într-o perioadă cât mai scurtă și de avea timp pentru construirea marilor cartiere care apar după anii ’50, precum Titan, Berceni, Drumul Taberei ș.a.m.d. Abia în aceste cartiere se mărește suprafața locuibilă.
„La parterul acestor locuințe, după 1990, prispele încep să fie închise”
B365.ro: Prispa reprezenta locuirea comună, specifică acelor timpuri. Muncitorii împărțeau o prispă mare, dacă tot locuiau în spații mici.
Răzvan Voinea, istoric: Cu siguranță că a crescut comunicarea dintre vecini, dar prispele erau folosite și pe post de depozit, oamenii își țineau afară murăturile, bicicletele, căruțul pentru copil. Prispa era folosită mai degrabă ca un mic spațiu de depozitare, locuitorii neavând așa ceva înăuntru. La parterul acestor locuințe, după 1990, prispele încep să fie închise. Fiecare locatar și-a mărit acel hol, prin luarea unei bucăți din prispă, și și-a crescut suprafața locuinței.
„Ansamblul Cățelu ar avea nevoie în permanență de renovări, locuitorii acuză Primăria că nu se ocupă de îngrijirea cartierului”
B365.ro: Care este acum spiritul cartierului Cățelu?
Răzvan Voinea, istoric: Din păcate, este unul destul de trist, sincer. Locuitorii din Cățelu, unii fiind aceiași din anii ’50, au avut mai degrabă, până în 1989, un spirit de locuire comunal. După 1990, generațiile s-au mai schimbat, s-au mutat oameni noi în cartier și foarte mulți dintre ei au început să-și privatizeze spațiul public. S-au amenajat grădini personale, au luat în primire acel spațiu care era pentru toată lumea și și-au făcut ceva numai al lor. Există și un grad destul de scăzut al intervențiilor Primăriei, care nu se ocupă să replanteze copacii, trotuarele nu sunt întreținute, totul arată destul de rău. Sigur că ansamblul ar avea nevoie în permanență de renovări, locuitorii acuză Primăria că nu se ocupă de îngrijirea cartierului. După 1990 s-au înmulțit mașinile, mulți proprietari au folosit bucata mică de curte pe care o aveau pentru a-și face garaje și au betonat spațiile. Acolo unde erau spații verzi, locuri de joacă pentru copii, acum sunt parcări, ceea ce îi supără pe locuitorii mai vechi ai cartierului.
„Analizăm cartierul Cățelu în acest an, împreună cu blocurile muncitorești din Vatra Luminoasă, Bucureștii Noi, Panduri, Drumul Sării, Drumul Taberei și altele”
B365.ro: Locuitorii din Cățelu au cumpărat aceste locuințe?
Răzvan Voinea, istoric: Inițial, locuințele au fost date spre închiriere, se plătea o chirie destul de mică, sub 10% din salariu. După 1966, s-a schimbat legislația și se putea să ai și proprietate personala, unii au reușit să cumpere locuințele chiar și înainte de 1989. Cei mai mulți și le-au cumpărat după 1990. Noi analizăm cartierul Cățelu în acest an, împreună cu blocurile muncitorești din Vatra Luminoasă, Bucureștii Noi, Panduri, Drumul Sării, Drumul Taberei și altele Proiectul pe care îl implementează împreună cu Asociația Studio Zona și Dash Film, finanțat prin fonduri norvegiene, redă istoria cvartalelor de locuințe din 1954-1958 într-o amplă cercetare de arhive care se va concretiza în filme documentare, expoziții și cărți, pe care le vom prezenta publicului larg începând cu luna ianuarie. La proiect lucrează istoricul Cristian Dumitrescu, arhitecta Ioana Alexe, fotograful Alex Iacob și echipa Dash Film (Dan Radu Mihai și Pătru Păunescu).
De ce Cățelu rămâne unic
B365.ro: În concluzie, dintre toate cartierele Bucureștiului, de ce este Cățelu un cartier atipic?
Răzvan Voinea, istoric: În primul rând pentru că este singurul cartier construit în acest fel. Cvartale bazate pe influența realismului socialist au fost ridicate și în Vatra Luminoasă și în Drumul Sării și în Bucureștii Noi, ș.a.m.d. Cvartale s-au mai realizat, însă exact pe dimensiunea cartierului Cățelu nu a mai existat un astfel de proiect în toată țara, din câte știu eu. Din alt punct de vedere, cartierul Cățelu îmbină foarte bine spațiul verde cu spațiul construit, sunt indicatori urbani relevanți pentru dezvoltarea urbană care nu s-au mai respectat de atunci. Cățelu are foarte mult spațiu verde, locuri de joacă, grădini care compensează lipsa spațiului interior. Din acest punct de vedere, în alte cartiere, de exemplu în Titan, au fost construite blocuri cu apartamente care au suprafețe normale pentru standardele vremii și pentru cele de astăzi. Însă, aidoma cartierului Titan a mai fost construită jumătate de țară. De aceea, Cățelu rămâne unic.
Sursă articol & interviu: B356.ro